De ce avem nevoie de spirite revoluționare în teatrul românesc?

Sub efectul spectacolului „Repetiție pentru o lume mai bună”, dramatizare de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu, montat de Radu Afrim la Teatrul Național București, am ascultat o serie de podcasturi cu actorul Marius Manole (protagonistul spectacolului menționat). Într-o înregistrare din 2021, într-un alt moment al carierei și al deciziilor profesionale, Marius Manole declara că sistemul teatral l-a îngenuncheat. Că obosise să mai lupte cu niște oameni care alegeau să trăiască atât de diferit și care nu-și doreau o schimbare fundamentală. Atunci a decis să se concentreze mai mult pe echilibrul personal și mai puțin pe a face o schimbare într-o lume diformă.

Mi-am dat seama că același lucru l-am simțit și eu în perioada pandemiei, la o vârstă diferită, poate după prea puțină luptă. Câți dintre noi nu au același sentiment, că în ciuda entuziasmului și a pornirii de a face o schimbare, sistemul a reușit să ne înfrângă? Pe unii mai devreme, pe alții mai târziu. Asta fără să însemne că am părăsit definitiv breasla teatrală, ci doar că am ales o altă modalitate de supraviețuire, în niște spații în care nevoia de a fi auziți și respectați ne-a fost satisfăcută.

De-a lungul mai multor discuții cu profesori și colegi, a fost reiterată o nevoie stringentă de coagulare a unor grupuri de creație care să deblocheze niște rotițe ruginite și șubrede. Doar prin sincronizarea mai multor forțe, mai multor energii, se poate genera o undă puternică care să influențeze o schimbare radicală. O astfel de întâlnire a unor oameni de teatru, indiferent de specialitatea fiecăruia, își pune amprenta asupra unui moment istoric, generând o schimbare.

În Teza mea de Doctorat, intitulată „Dramaturgia românească după 1989 – de la text la spectacol”, am dedicat un capitol consistent dramaturgiei revoltei. I-am numit tinerii furioși ai teatrului românesc pe artiștii care au alcătuit grupurile dramAcum, Tanga Project și Ofensiva Generozității: Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Ana Mărgineanu, Bogdan Georgescu, Vera Ion, David Schwartz, Ioana Păun, Miruna Dinu. Lor li se datorează saltul curajos de la un teatru al convenției la un teatru de intervenție. De numele lor și ale proiectelor dezvoltate în cadrul acestor grupuri este legată modernizarea dramaturgiei și spectacologiei românești de la începutul anilor 2000. Prin curajul, nebunia, libertatea lor de a sparge tiparele, de a demonstra că teatrul nu poate fi încadrat în niște sisteme fixe, în bariere fizice sau imaginare, au reușit să revoluționeze. Și pentru asta le suntem cu toții recunoscători și datori să încercăm să contribuim, într-o mai mică sau mai mare măsură, la schimbare.

Acestor inițiative s-a adăugat contribuția neobosită și neîncetată a dramaturgului Mihaela Michailov prin activitatea Centrului de Teatru Educațional „Replika”, alături de regizorul Radu Apostol și actorii Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu. În cadrul Replika au fost realizate zeci de producții, care au călătorit în turneu prin întreaga țară, au fost organizate intervenții culturale și educaționale, ateliere educaționale în școli și licee, lecturi performative și rezidențe pentru artiști. Mihaela Michailov coordonează cu sensibilitate și vehemență proiectele centrului, asigurând o bună vizibilitate și promovând misiunea și valorile acestuia în toate mediile de comunicare.

Sunt câteva momente-cheie din istoria ultimilor 30 de ani a teatrului românesc. Prin spiritele libere, revoltate ale acestor creatori s-a produs o evoluție și o revoluție în cadrul sistemului. Sigur că schimbarea nu s-a produs până la capăt, zdruncinarea nu a ajuns la temelia sistemului, însă eforturile lor colective au avut un ecou puternic.

Există în continuare aceste spirite revoluționare, cei care luptă, pe cont propriu, pentru o lume teatrală mai bună. Poate printr-un gest simbolic de protest, printr-o postare pe rețelele social media, în grupul de apropiați sau într-un interviu. Însă, adevărata schimbare înseamnă o revoluție artistică, nu doar civică. Înseamnă mobilizarea unor forțe care să nască direcții de creație și organisme autonome, care să înfrunte și să reprezinte, care să dea glas și să câștige un anumit public. De astfel de spirite revoluționare este nevoie în teatru.

Astăzi, sistemul nostru teatral  este o caracatiță cuminte, docilă și inertă – asemenea întregii societăți românești, pe care Catinca Drăgănescu o (de)construiește atât de poetic în spectacolul „Caracatița”, montat la Teatrul Masca. Lucrurile merg de la sine, fără mișcări seismice relevante, cu bugete infime care nasc unele spectacole mai bune, altele de neprivit, cu artiști care, indiferent de performanță și de volumul de muncă, primesc același salariu. Cu resemnarea unora că doar așa putem face teatru, sau doar așa putem fi în teatru. Cu renunțarea altora, care aleg să se distanțeze pentru a putea supraviețui financiar, dar și dintr-o dezamăgire profundă. Cu asumarea celorlalți că au încercat să producă schimbarea, nu au reușit, sistemul nu merită sacrificarea sănătății fizice și emoționale, însă ei iubesc prea mult teatrul ca să-l abandoneze.

Eu nu știu încă din ce categorie fac parte. Ce știu e că mi-am dorit să fiu unul dintre revoluționari. Visam să demonstrez că un teatrolog poate trăi din teatru, că împreună putem să ne aducem contribuția. Însă împreună s-a dizolvat în fiecare pe unde a putut. Pentru că am fost dezamăgiți, pentru că nu am fost ascultați și considerați relevanți. Sau poate că nu am fost suficient de mulți, sau suficient de uniți, sau suficient de determinați să încercăm.

Însă reapare ideea că poate într-o bună zi vom relua lupta.