Suntem întemnițați ca prizonieri ai propriilor frici: frica de eșec, frica de iubire, frica de respingere, frica de a nu fi dorit, frica de singurătate. Frica ne paralizează rațiunea și ne transformă în ființe impulsive, iar istoria ne-a învățat că puterea înseamnă tulburare și, uneori, nebunie. Atunci când destinul cuiva depinde de propria semnătură, decizia trebuie luată printr-un proces îndelung și lucid. Dincolo de funcția de lider, orice suveran este un simplu om, mânat de vulnerabilitate și de slăbiciuni. Dacă Mary Stuart moare, regina Elisabeta I greșește. Dacă Mary Stuart trăiește, regina Elisabeta I greșește. Orice alegere ar face, cineva o va considera ca fiind eronată. Regina trebuie să asculte glasul poporului pentru a duce mai departe supremația familiei regale britanice. Dar cum împaci opinia scindată a poporului și propriile tale frici? Indiferent de alegere, Elisabeta I a fost învinsă. Mary Stuart a învins-o pe Elisabeta I chiar prin moarte.
Regizorul Andrei Șerban revine la Teatrul Național București după 32 de ani, montând „Mary Stuart”, o adaptare semnată de dramaturgul britanic Robert Icke după piesa clasică a lui Friedrich Schiller. Un moment flagship al naționalului bucureștean pentru finalul anului 2024, așa cum denumesc specialiștii în tehnologie cel mai avansat produs al unei game din punct de vedere al performanței și caracteristicilor. Privit din perspectiva strategiei de marketing, termenul poziționează produsul, adică spectacolul, ca reper în piața spectacologică din România și contribuie la consolidarea imaginii instituției producătoare. Cred că este un concept care poate fi atribuit creației lui Andrei Șerban pentru că impune un standard de performanță și teatralitate.
Robert Icke, dramaturg și regizor, pune în scenă pentru prima dată piesa „Mary Stuart” în 2016, la Almeida Theatre din Londra, primind o suită de cronici apreciative. Un aspect notabil al montării lui Icke a fost decizia de a determina rolurile celor două regine (Mary Stuart și Elisabeta I) printr-un mecanism ex fortunā, prin aruncarea unei monede la începutul fiecărei reprezentații. Opțiunea propusă nu se înscrie în rândul artificiilor teatrale, ci, mai degrabă, conține două posibile interpretări ale textului. Pe de-o parte, personajele sunt două fețe ale aceleiași monede, fiecare fiind captivă în fața dorințelor celorlalți și în limitările propriului rol. Pe de altă parte, viitorul este întotdeauna guvernat de incertitudine și de decizii luate la voia întâmplării.
În reprezentația spectacolului „Mary Stuart” pe care am vizionat-o, rolul lui Mary Stuart a fost interpret de Nicoleta Lefter, iar cel al Reginei Elisabeta I de Raluca Aprodu. A treia actriță distribuită de regizor este Ofelia Popii. Actualitatea textului constă într-un ritm antrenant pe care Robert Icke îl dictează piesei scrise în 1800 de Schiller și potențarea unui conflict care nu are început sau sfârșit: dilema alegerilor politice vs. cele personale. Scenele sunt scurte, cu un tempo alert și cu replici de forță. Întreg spectacolul se conturează în jurul celor două prezențe feminine, Mary Stuart, regina Scoției, și Elisabeta I, regina Angliei. Regina virgină față în față cu o femme fatale, fiecare având în spate o altă armată de susținători. Se tem una de cealaltă, se invidiază și se admiră pentru tipul de putere pe care îl are fiecare. Însă cine decide care tip de putere este cel legitim? Elisabeta I trebuie să respecte dorința poporului și să își asigure poziția de suveran, să ia decizia benefică pentru supușii săi, prin condamnarea la moarte a rivalei sale. Mary Stuart își exercită rolul victimei, al celei nedreptățite, care își cere dreptul la tron înapoi. La rândul său, misiunea îi este susținută de câțiva curajoși, cei mai mulți orbiți de farmecul său sau chiar îndrăgostiți de ea.
Punctul culminant al spectacolului este întâlnirea celor două regine, anunțată de la bun început și așteptată până la mijlocul reprezentației. De fapt, aici stă întreaga miză a textului: o întâlnire imaginară, care nu a avut loc în realitate. Strategic, interacțiunea lor se produce abia în a doua jumătate a spectacolului. O scenă de forță, în care cele două regine, Mary Stuart (Nicoleta Lefter) și Elisabeta I (Raluca Aprodu), sunt provocate la un duel al cuvintelor. Susținută la buza scenei, avându-le pe actrițe în prim-plan, secvența pare un meci de kickboxing, în care loviturile se încasează în inimă. După interpretarea lucidă din prima parte a spectacolului, Nicoleta Lefter în rolul lui Mary Stuart devine extrem de vulnerabilă. În picioarele goale, dezolată și simțindu-se la capătul puterilor, ea o înfruntă extrem de vulcanic pe adversara sa. Raluca Aprodu în rolul Reginei Elisabeta I alege strategia unei interpretări calme, bine controlate. Gesturile, replicile sale sunt atent coordonate printr-o stăpânire de sine desăvârșită. Acest calm al actriței contrastează cu tulburarea interioară prin care trece de la început și până la finalul spectacolului.
Montarea lui Andrei Șerban are o formulă structurală de anvergură, în care decorul creat de Helmut Stürmer capătă sculpturalitate și simbolism. Permanent claustrate în spații interioare sumbre, personajele sunt purtate de la închisoare la palat și viceversa. Granițele celor două lumi sunt extrem de subtile, lucru sugerat de situațiile de lumini gândite de Cristi Niculescu și de câteva proiecții semnate Andrei Cozlac. Totuși, nu toate proiecțiile video utilizate în spectacol sunt complet justificate, unele dintre ele fiind doar artificii pentru augmentarea spațiilor (precum ploaia și pădurea din secvența întâlnirii celor două regine) sau momentele de intro și outro ilustrând cadranul timpului care ne plasează în trecut, ca mai apoi să ne readucă în prezent. Proiecțiile propuse limitează imaginația spectatorilor și călătoria imaginară prin care ar trebui să treacă cei din sală.
Am apreciat alegerea regizorului și a scenografilor de a jongla cu binomul alb-negru – concept ce se aliniază tematicii piesei. Dualitatea istoriei și relativitatea puterii sunt excelent redate prin alegerea acestui contrast. Concepute în același sistem, costumele create de Corina Grămoșteanu au personalitate. Mary Stuart (Nicoleta Lefter) poartă un costum deux pieces negru și un neglijeu satinat negru, în timp ce Regina Elisabeta I (Raluca Aprodu) poartă o salopetă albă cu un sacou-trenă, iar spre final, o rochie lungă, elegantă, semi-transparentă, neagră. În aceste ipostaze, purtând costumele Corinei Grămoșteanu, postura ambelor actrițe este amplificată, inspirând putere și senzualitate.
Spectacolul „Mary Stuart” ți se impregnează prin imaginile puternice pe care regizorul Andrei Șerban le creează, purtătoare de simboluri ale teatralității. Pe măsură ce spectacolul ne conduce spre finalul confruntării celor două regine, scenele, atmosfera capătă și mai multă profunzime. Decapitarea lui Mary Stuart – anticipată de la bun început – este cel mai puternic moment al spectacolului. Așezată în vârful unei grămezi de bănci, poziționate asemenea rugurilor medievale, regina dezonorată își primește sentința cu demnitate. Pornind în propriul marș funebru, Mary Stuart își poartă capul – extrem de poetic reprezentat printr-o mască supradimensionată –, fiind urmată de un cortegiu. Climaxul secvenței va fi punctat de apariția Reginei Elisabeta I purtând un amplu costum elisabetan. Prăbușirea reginei, sub unicul spot de lumină rămas în scenă, singură și profund întristată, simbolizează încheierea unui război personal, dar și acceptarea săvârșirii păcatului suprem: omucidere.
Andrei Șerban reinterpretează o piesă istorică într-un context atemporal: jocul de putere nu este niciodată drept, iar cei care aleg să-l joace sunt deopotrivă canalii și îngeri. Jocul de putere dintre două femei, însă, capătă dimensiuni și mai abrupte. Ele trebuie să demonstreze, trebuie să reziste, trebuie să învingă. Însă din această înfruntare, numai una poate câștiga, chiar cu prețul renunțării la propriile principii. Ceea ce transformă „Mary Stuart” într-un spectacol flagship este inteligența lui Andrei Șerban de a-i adăuga teatralitate, însemnătate și vulnerabilitate. Adaug aici și interpretările pline de visceralitate ale actorilor din distribuție, care își dedică fiecare replică unui moment istoric în teatrul românesc. Un spectacol-pildă, care te ține captiv(at) pe tot parcursul său și care îți provoacă atât judecata – dorindu-ți să decizi chiar tu dacă Mary Stuart merită să moară sau nu -, cât și imaginația, spulberând granițe temporale și utilizând simboluri care cer interpretarea intimă a tuturor celor care privesc.
Teatrul Național „I.L. Caragiale” Bucrești
adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller
Traducerea: Irina Velcescu
Versiunea de spectacol: Daniela Dima
Distribuția:
Ofelia Popii / Raluca Aprodu / Ofelia Popii, Mihai Călin, Florin Aioane /Ștefan Mihai / Tudor Cucu Dumitrescu, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Emilian Oprea, Mihai Calotă, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos
Regia: Andrei Şerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Decorul: Helmut Stürmer
Costumele: Corina Grămoșteanu
Muzica: Alexei Ţurcan
Video: Andrei Cozlac
Lighting design: Cristi Niculescu
Sound design: Liviu Stoica
Asistent regie: Corina Mihaela Predescu
Asistent scenografie: Șteff Chelaru
Asistent Lighting design: Daniel Mateescu
Consultant artistic: Ilinca Radulian
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Foto: Florin Ghioca
Discover more from Kronikool
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
Kronikool 