Club 27: Janis’ tribute. Un spectacol ca o muzică bună care te renaște

„Club 27” e probabil cel mai frumos spectacol pe care l-am văzut în ultimul timp. E clubul visătorilor și al ascultătorilor de muzică bună din care vreau și eu să fac parte. E textul scris de Cătălina Mihai, în care a pus toată emoția și sensibilitatea din lume, și pe care l-a montat Alex Bogdan, la Teatrul Metropolis. M-am dus să văd spectacolul cu următoarele voci pe fundal: „mă, e bun”; „pregătește-te să plângi”; „deci ce voce are Cătălina Mihai”. L-am văzut, am plecat acasă prin același București înfrigurat despre care s-a tot vorbit pe scenă, am ajuns acasă, am pus Janis Joplin și am început să scriu. Despre spectacolul ăsta ar trebui să se compună o cronică pe note muzicale, care să fie cântată în acorduri de chitară – și tare mă oftic că habar nu am să fac asta. Cuvintele ce vor urma sunt puține, mărunte, sâmburi de imaginație. Pe spectacolul ăsta trebuie dat play și replay cu nemiluita.

Întâmplător sau nu, „Club 27” s-a jucat pe 27 martie, chiar de Ziua Mondială a Teatrului. O zi care, pentru câțiva oameni care s-au legat în drumul lor de teatru, înseamnă mai mult ca propria aniversare. E momentul în care spunem „mulțumim, teatrule, pentru că ești tot”. Iar forma supremă de recunoștință e să fii la teatru de ziua lui. Cred cu tărie că acest text este mesajul Cătălinei Mihai către el: o reverență pentru inexplicabila și magica putere de a ne face să ne reîndrăgostim de viață.

Care-i treaba cu Janis Joplin? Mai știți că odată demult se vorbea despre idoli? Ei bine, Janis Joplin a fost idolul multor generații, iar dintr-una dintre ele s-a desprins un tată, Leo Plete, locuitor al unui mic oraș de provincie, de la malul Dunării. Și-a denumit fiica Janis și i-a inspirat pasiunea pentru „muzica bună”, cea care te făcea cool la finalul secolului trecut. Janis își povestește parcursul tumultuos, mai cântând, mai jucând, mai râzând și mai plângând. Că, ce să-i faci, „futu-i gura ei”, așa e viața.

Cătălina Mihai e autoarea și protagonista „Club 27”. Ea a construit trei personaje pline și armonioase, care te surprind cu tot felul de resurse pe parcursul spectacolului, dar și relații foarte puternice între ele. Pe Tudor Aaron Istodor îl prinde rolul tatălui roackăr și cool, având o interpretare destul de detașată și de așezată, în raport cu vulcanul de stări prin care trece Cătălina Mihai în rolul lui Janis. Pentru protagonista noastră, tatăl e singura entitate care alcătuiește ideea de „familie”. Departe de a fi tatăl perfect, cu respirația îmbibată de alcool și mintea funcționându-i pe acorduri de chitară electrică, doar pe el îl are și este singurul care o încurajează să creadă în ea și să facă față întregii lumi. Relația lui Janis cu tatăl său este definitorie pentru acest spectacol, pentru că înțelegi  că e mai dureros să pierzi pe cineva care ți-a fost unicul sprijin decât să suferi după cineva care n-a fost niciodată acolo.

Evoluția lui Ștefan Iancu în rolul lui Arti, prietenul din copilărie și marea iubire a lui Janis, e un efort susținut de ludicitate, tehnică și emoție. Personajul pe care îl conturează îi ține piept lui Janis din plin. Trecând de la atitudinea copilului dintr-un oraș de provincie crescut cu manele și cu preconcepția că nu va realiza nimic în viață, la adolescentul neobișnuit care crede în dragostea pentru totdeauna, cea care te face să îți bată inima în piept asemenea unor tobe, și la adultul responsabil, pregătit să își asume greșelile și să lupte pentru Janis, parcursul lui Ștefan Iancu are coerență și plurivalență.

Cât despre Cătălina Mihai, cred că a pus în rolul lui Janis câte o frântură din vulnerabilitățile, fricile, visurile și crezurile sale. Folosește măsura potrivită în toate versiunile sale, de la 9, 18 și 27 de ani. Uneori candidă și inocentă, alteori bătăușă și vulcanică, dar întotdeauna atât de puternică. Apoi, da, pare că lumea se oprește în loc atunci când Cătălina Mihai cântă. Nu vrei să se termine. Ea este într-adevăr artista spectacolului „Club 27”, în care strălucește cu modestie, pricepere și talent.

Ce vrea să ne spună această Janis Joplin a vremurilor noastre prin povestea ei? Că e okay să visezi să ajungi un mare artist, că e okay să-ți fie greu, să suferi, să plângi, dar niciodată să nu te dai bătut, că e okay să ai curaj să fii așa cum simți, că e okay să fii și singur ca să devii tot mai puternic, dar că e okay și să accepți bunătatea, gesturile frumoase, prezența celuilalt și rostirea unor cuvinte mari precum „te iubesc”. Trăim într-o lume sufocantă, care nu se oprește niciodată și în care vedem mai mult rău. În realitatea asta, există și câțiva eroi care fac lumea să fie măcar un pic mai bună. Să-i lăsăm pe ei să fie idolii noștri.

Accentuez și contribuția valoroasă pe care o aduce piesa scrisă de Cătălina Mihai dramaturgiei românești contemporane. Un text incredibil de bun, care îți curge prin minte și inimă fără să se grăbească, și, fără să îți dai seama, devii una cu povestea.

M-am chinuit să caut adjective pompoase care să reprezinte acest spectacol. Că așa mai facem noi, criticii, că vrem să rupem gura târgului și să arătăm că suntem citiți și integrăm neologisme și exprimări greoaie în niște cronici care ar trebui să redea emoția cu care ai plecat de la un spectacol. Mi-am dat seama că nu e despre asta. Că atunci când vrei să documentezi și să le spui și celorlalți despre teatru, e suficient să redai emoția universului din care tocmai ai făcut parte. Și asta e ceva nou pentru mine, deci poate că m-a mai învățat și altceva spectacolul ăsta: să las cuvintele să se rostogolească așa cum simt, că abia acolo obții autenticitatea, în acel prim gând, instinctiv, frust.

Du-te să vezi „Club 27”, lasă-te îmbrățișat de povestea lui Janis, savurează fiecare cântec, fiecare secvență, dă-ți voie să râzi și să lăcrimezi dacă așa simți. Și actorii plâng câteodată, pe bune, pe scenă. Și e de-a dreptul emoționant să vezi vulnerabilitatea aia crudă, necontrolată de tehnică. E acel spectacol care te transformă într-un fluture invizibil pe umărul lui Janis, purtându-te prin viața ei, în timp ce totul se dizolvă în jur – decor, lumină, ceilalți spectator, timp și spațiu. Tu trebuie doar să fii prezent.

Și mulțumesc, Cătălina Mihai, pentru textul ăsta senzațional, care face bine, vindecă și dă viață. Îți trebuie ceva curaj pentru așa ceva. Tu ai din plin. Fă-l aer pentru noi, ca să putem să respirăm din nou.

*

Teatrul Metropolis

Club 27 de Cătălina Mihai

regia: Alex Bogdan

scenografia: Clara Ștefana

lighting designul: Raul Păcurar

foto: Andrei Gîndac / Two bugs

trailer: Iustin Șurpănelu

Cu: Cătălina Mihai, Ștefan Iancu, Tudor Aaron Istodor