CritiKOOL #3 Interviu cu Raluca Cîrciumaru: Eu îmi pun multe întrebări și n-am niciun adevăr absolut în buzunar. Am doar perspectiva mea.

Seria de interviuri cu critici de teatru, CritiKOOL, continuă cu (spotlight pe) Raluca Cîrciumaru. Am cunoscut-o când era studentă la Teatrologie, la UNATC. O voce puternică dintr-o generație de teatrologi care nu se sfia să spună (sau să scrie) ce gândește. Am împărtășit unele dintre cele mai provocatoare și inteligente conversații despre teatrul românesc contemporan.

Scrisul a fost mereu acolo — și în timpul licenței, când s-a apucat de pus cronică pe hârtie, și în timpul masterului de Scriere Dramatică, și în piesele deja montate. Da, deja.

A scris pentru Teatrul Azi, Ziarul Metropolis, Amfiteatru, blogul Alinei Epîngeac, copy pentru panouri solare și saloane de beauty (versatilitate, ți-am zis). A făcut PR, a lansat o revistă culturală, s-a ocupat de administrarea site-ului FNT-ului timp de două ediții și, de peste un an, face parte din echipa Teatrului Masca. Nu doar „lucrează la Teatrul Masca”. Crede în viziunea și echipa Masca.

Acum e curatoare a Festivalului Național de Teatru. Cool sau ce?! Parcursul său profesional vorbește de la sine.

Interviul de mai jos e exact ca ea: onest, smart și fără menajamente. Ia-ți cafeaua și intră-n poveste.

Spune-mi povestea ta: cum ai descoperit teatrul și cum te-a convins să devii critic de teatru?

Când eram copil, nu ratam nicio sâmbătă la Teatrul „Ion Creangă”. Le luam garoafe roz actorilor și mă decideam în timpul spectacolului de cine îmi place, cine primește floare. Făceam și actorie, și am făcut actorie până am intrat la facultate – de la 3 ani cu aceeași profă, care mi-a vorbit mult de Ion Cojar, Stanislavski și Shakespeare.

Pe la 8-9 ani, m-am îndrăgostit de vocea prințului de pe discul cu Inimă de piatră. Adică de Ion Caramitru. Mama m-a dus să-l văd în Eduard al III-lea, regia Alexandru Tocilescu, la TNB, și așa am ajuns prima dată la un teatru de adulți. Am început bine, cu o tragedie istorică de 3 ore.

Critic de teatru am devenit pentru că am picat la actorie (o dată pentru că eram sâsâită, și a doua oară pentru că eram sâsâită și am avut o probă slabă). Bine, aveam antecedente și cu „critica”. Am scris „cronici” pentru revista liceului (ca un copil cu diacritice, ziceam atunci). Făceam deja maratoane de spectacole, adică mă fixam pe câte un teatru și încercam să îi bifez tot repertoriul. Știam și să citesc. A fost destul de natural.

Care a fost primul contact cu critica de teatru și cum ai resimțit percepția celorlalți în raport cu această meserie?

În liceu, citeam revista Yorick și mi se părea de vis să te plătească cineva să mergi la teatru și să-ți scrii perspectiva după. M-am gândit că, dacă nu merge ca actriță pe scena mare de la TNB, pot să fiu un fel de Anna Wintour a teatrului, cu ochelarii de soare în sala de spectacol. Nu din lipsă de politețe (mereu am avut și cred că mereu o să am un respect aproape religios pentru teatru și artiști!), ci din teribilism și estetică naivă.

Imaginează-ți ce șoc am avut când am aflat că există o prăpastie (din teamă dacă nu din aversiune) între artiști și critici. Că inclusiv profesorii de la alte secții de la facultate se raportează ostil la meseria pentru care mă pregăteam. M-a mâhnit tare, aveam doar 19 ani și, în altă sală de clasă, un bărbat în toată firea (pe care îl adoram pur și simplu) vorbea despre „cățelele de la teatrologie”. Nu urma să câștig niciun concurs de popularitate. Urma ca lumea să se comporte mereu un pic ciudat cu mine. Și acum: am 25 de ani și sufăr că nu „aparțin” pe bune în teatru. Lumea fie îmi vorbește cu reverențe, fie e ca și cum sunt de la filaj – și tot la formalități ajungem. Eu n-am găsit încă podurile alea solide între insula de critică și teatrul aplicat. Spun acest lucru deși sunt recunoscătoare pentru ospitalitatea teatrelor și știu că toată lumea se străduiește să fie cordială.

Ce sau cine te motivează să scrii despre teatru?

Zilele astea nu prea mai scriu despre teatru, dar, foarte pragmatic, Oana Borș. „Ralu, vrei să scrii despre…?” și eu încerc să nu zic niciodată nu. Zic „daaa, ce bucurie”, chiar dacă sunt foarte obosită. Vreau să scriu despre orice (spectacol, festival, instalație performativă), doar că îmi place să primesc teme, nu neapărat să-mi aleg eu subiectele. Cred că răspunsul serios la întrebare e: iubirea pentru analiză umană și artistică. Îmi place mult disecția în nuanțe. Nu e niciodată de bine sau de rău.

În viziunea ta, care crezi că este misiunea criticului de teatru astăzi?

Nu știu, încă mă mai gândesc. Să consemneze, ca să nu uităm. Să înceapă un dialog estetic. Să descifreze produse artistice, să clarifice semne. Și să scrie ceva care poate fi citat în promovarea de pe Facebook a spectacolelor.

Descrie-mi parcursul tău profesional de până acum.

Am terminat licența – teatrologie. Am scris pentru revista Amfiteatru, pentru Ziarul Metropolis, pentru Teatrul Azi. Am publicat și pe blogul Alinei Epîngeac o perioadă. În paralel, am scris reclame pentru panouri fotovoltaice și saloane de înfrumusețare. Am editat site-ul FNT-ului timp de două ediții. Am făcut o revistă de cultură de la zero (adică concept, ton, site) — happ.ro — dar am pasat torța de mult. Am făcut niște PR și comunicare pentru festivaluri și asociații culturale, și, de mai bine de un an, asta fac la Teatrul Masca. Bine, nu doar asta fac. Fac parte dintr-o echipă și o viziune. Teatrul Masca e un proiect care mă emoționează și care mă face să cred.

Masterul l-am făcut în scriere dramatică. Pentru disertație, am co-scris o adaptare contemporană și românizată după Domnișoara Iulia după August Strindberg (regia Mara Oprea), care se joacă la Teatrul Metropolis. Am scris și Cum se scrie Șeicspir Shakespeare (regia Leta Popescu), care tocmai a avut premiera la Teatrul de Nord Satu Mare. Și din poziția de dramaturgă „emergentă” am avut parte de întâlniri norocoase, începând de la profesorii pe care i-am avut, dar mai am o groază de învățat și încă nu m-am convins eu pe mine. Vedem dacă e de viitor.

Acum sunt curatoare a Festivalului Național de Teatru. Știu că sunt foarte tânără, dar mă bucur de încrederea investită în mine. Pot să citez din Shakespeare? “So young and so untender?” / “So young, my lord, and true.”

Împărtășește-mi trei creatori români din tânăra generație pe care i-ai descoperit și a căror evoluție profesională o urmărești.

Cătălina Mihai, David Drugaru, Theodor Cristian Niculae, Alex Gorghe. Patru.

La început de drum, ai primit susținerea și încurajările de care aveai nevoie?

Da. M-a ferit viața de părinți care mă visează medic sau avocat sau într-un anumit fel. Eu le-am zis „teatru”, și ei m-au crezut pe cuvânt. Pe urmă, am avut și un circuit imbatabil de profesoare, profesori și mentori.

Ți-a fost greu în vreun moment? Cum ai reușit să-l depășești?

Totul e greu pentru că sunt plângăcioasă și perfecționistă. Cea mai mare provocare a fost și este să găsesc limanul spre eficiență și inspirație când viața personală clocotește de situații limită. Și să trec peste anxietate, lucru pe care l-am reușit prin expunere și prin încăpățânarea de a fi dezinvoltă.

Tu pentru cine scrii? Care crezi că este profilul cititorilor cărora te adresezi?

Cred că oricine poate citi ce scriu, dar cel mai clar mă adresez generației mele, care nu prea citește critică încă. Asta e nișa mea, cu referințe din cultura pop și puțină romgleză când e necesar (uneori e necesar, cel puțin pentru mine). 

Hai să vorbim un pic despre limbaj. Cum ți-ai caracteriza stilistica scrisului? Cum ar trebui să ne adaptăm limbajul cronicilor ca să fie unul relevant, actual, captivant?

Asta e întrebarea mea preferată. Sper să pot să fiu concisă. Cum am zis și mai devreme, nu mă feresc de referințe din desene animate (pe lângă cele un pic mai culte) sau de termeni barbari — lucrurile astea dau o notă tongue-in-cheek, de care eu sunt mândră, scrisului despre teatru. Ador să văd „biomecanică” și „Johnny Bravo”, de exemplu, pe aceeași pagină. Atinge o esență pe care o scoți doar din contrast.

Am și ceva atent, și cu poezie naivă, de doamna profesoară tânără care predă limba și literatura română. Dar, pe lângă caligrafie și atenție mare la virgule, scriu cu cealaltă mână în buzunar. Și cu umor. Sper.

Îmi place să dinamitez prin verbe. Trântesc prea multe adjective care, împreună, pictează hiper-specific — dar de asta vreau să scap. Încă nu mă îndur să esențializez — și aici devin greoaie, chiar dacă îmi propun opusul. Mi se pare că fiecare nuanță contează. Învăț să pun punct spontan. Nu cred în cacofonii.

Habar n-am cum ar trebui să o facem pentru a fi relevant și captivant. Poate că fără cuvinte de umplutură, cu onestitate, și cu diferența dintre „descriere” și „analiză” bine definită.

Urmărești o structură sau anumiți pași în scrierea unei cronici?

Nu chiar. Dacă reiese vreo structură, este din modul de gândire. Trebuie să ating mai multe puncte de fierbere, care diferă de la o producție la alta. Încerc să nu dezbat subiectele pieselor decât tangențial, și să mă concentrez pe ce au făcut artiștii cu ele.

Ai un anumit ritual sau un moment al zilei în care ai spor la scris?

Nu. Scriu și în tren, și joi, și dimineața, și în poziția lotus, și pe foi de hârtie când sunt cu cortul. Dar îmi place să fie o cafea pe lângă mine când scriu.

Care sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un spectacol pentru a fi „bun”?

Nu știu. Nu trebuie nimic.

Care crezi că ar trebui să fie relația criticilor cu artiștii?

Să fim prietenoși, prezenți și degajați, să ne învățam perspectivele și modurile de raportare între noi, și să ne intereseze ce are celălalt de spus. Ca la teatru. Dar cred și într-o oarecare distanță sănătoasă.

Dinamica e puțin ingrată, pentru că, atunci când creează, artiștii își pun puțin din suflet pe tavă, iar eu vin să analizez – ca să nu zic „să-mi dau cu părerea”, care pare impresia generală. E oarecum firesc să existe o încordare; e ca la doctor, doar că, aici, nu-l crezi pe cuvânt pe doctor că e bun profesionist. De ce scrie fata asta de 25 de ani, sau domnul ăsta de 50, despre ce mă doare sau interesează pe mine? Ce responsabilitate. Trebuie făcută cu multă înțelegere, atenție și cu repere – dar și cu sinceritatea pe care ne-o datorăm unii altora.

Simt să spun: nu vreau să intru cu bocancii în sufletul nimănui și să zic ce e valoros de aici și ce nu. Încerc mereu să intru pe vârfuri în trip-ul artiștilor, să recunosc gândul și modurile în care acest gând este transmis, și să iau foarte în serios momentul în care dezbat, în scris și cu multe adjective, în ce nuanțe se manifestă acest gând pe scenă. Eu îmi pun multe întrebări și n-am niciun adevăr absolut în buzunar. Am doar perspectiva mea, de care am grijă. Să o păstrez lucidă, onestă cu orice preț și curioasă – că poate îi trebuie cuiva. Mi-ar plăcea tare să îi trebuiască cuiva. Hai să facem teatru împreună.

Tu cum crezi că putem face critica de teatru cool again?

Nici aici nu știu, că e greu să resuscitezi o profesie fără utilitate evidentă când funcționezi pe sume simbolice. Mulți artiști descalifică critica de teatru din start, și cei mai mulți au argumente juste (vezi discuția de mai sus). Cei doi cenți ai mei sunt că ar trebui să se scrie mai polemic (dar cu deschidere față de artiști) și mai ancorat în analize conceptuale și estetice, care să nască dialoguri. Prilejuri de discuție semi sau non-formale (și ale artiștilor între ei, dar și cu criticii).

Iar pentru publicul larg… cineva trebuie să se sacrifice și să se apuce de TikTok sau ceva creare de conținut accesibil, pentru a reintroduce recomandările specializate în mentalul colectiv pe filieră mainstream. Noi scriem între noi și ne citim între noi. Și pentru a normaliza teatrul, care nu mai e cu perle și cravată, și care nu e doar pentru bunica.

Cred că „pertinent” și „profesionist” nu trebuie să însemne rigid. Cred că gândurile complexe și conceptuale au rezonanță mai mare când sunt exprimate cu simplitate. Cred că trebuie puțin curaj să coborâm din turnul de fildeș. Și mai cred ceva. Cred că este nevoie de votul de încredere al breslei, de recreditarea criticii. Și aici este nevoie de puțin curaj și de disponibilitate.

Unde te pot citi oamenii?

În Teatrul Azi. Și în ce mai zice Teatrul Masca, dacă se pune.