Ce legătură există între artă, citit și educația emoțională? O rețetă a echilibrului interior

Mă întreb dacă alegerea unei lecturi este unul dintre privilegiile vieții de adult. Îmi place să cred că da. În perioada anilor de școală ni se pune în brațe „lista de lecturi obligatorii”. Cineva ne forțează, împotriva voinței noastre (care în anii aceia se concentrează exclusiv pe a satisface nevoia ludică), să citim pe pilot automat niște romane cu care empatizăm sau nu. Obiceiul lecturii și amintirile clipelor în care adoram sau uram o carte rămâne cu noi pe tot parcursul vieții, indiferent de vârstă. Și asta ne influențează alegerile lecturilor și obiceiul de a citi atunci când devenim adulți.

Ca în fiecare an, mi-am propus ca în 2025 să citesc măcar cu unul-două volume mai mult decât anul trecut. Lucrez la asta. Însă mai mult mă intrigă acum felul în care alegem următoarea lectură, pentru că ea vine la pachet cu ceea ce avem nevoie – fie o evadare din realitate, fie cu răspunsuri la întrebările noastre existențiale, fie cu o îndrăgosteală zdravănă de un nou autor. Alegerile mele se bazează pe instinct, citind o scurtă descriere cu care rezonez la momentul potrivit, sau la recomandarea cuiva care mă inspiră.

Despre alchimia stărilor sufletești și echilibrul interior

În timpul celei mai recente ediții Bookfest, Ruxandra Bunea, psihoterapeut și trainer de spinning, a postat despre volumul scris de psihiatrul Christophe André, „Seninătatea: 25 de povestiri despre echilibrul interior”. Mă pregăteam să plec într-un loc unde liniștea, echilibrul și respectul sunt pilonii celei mai longevive culturi din lume: Japonia. Mi s-a părut o lectură de vacanță excelentă. Aflată pe un alt continent, într-un tren care circula cu peste 300 km/h, înconjurată de oameni care se înclinau, zâmbeau, mulțumea și păstrau liniștea în semn de respect, am început să citesc despre seninătate.

„Seninătatea este o liniște actuală, o trăire în pace cu trecutul, dar și o încredere în clipele ce vor veni: de aici decurge sentimentul puternic de coerență, de acceptare și de forță de a înfrunta ceea ce va veni. Seninătatea este mai mult decât calmul, așa cum fericirea este mai mult decât starea de bine.”

Am adăugat imediat volumul în topul cărților preferate, care mi-au influențat gândirea și felul de a percepe lumea înconjurătoare. Într-un limbaj simbolic, ușor poetic, deloc pretențios, Christophe André oferă explicații simbolice pentru „aceste fleacuri care ne colorează zilele”, precum: diferența dintre emoție și stare sufletească, stări sufletești pozitive și negative, gândire pozitivă, ruminație, fragilitate, dureri și suferințe, acceptare, autocompătimire, relaxare, trezire, capacitatea de a ne menține corpul activ, puterea de a zâmbi, de a savura clipele fericite, de a trăi în deplină conștiință.

Cartea lui Christophe André m-a învățat că în tot ceea ce trăim granițele sunt extrem de fragile. Avem nevoie de suferințe în aceeași măsură în care avem nevoie de treziri și de fericiri. Tot ceea ce ni se întâmplă și simțim funcționează după legea compensației. În goana noastră permanentă după o fericire absolută, colosală, uităm să trăim cu adevărat micile fericiri. O stare neutră, în care ni se pare că suntem bine (sau nu), va fi zguduită de o durere. Chiar dacă ne provoacă suferințe profunde, durerea ne trezește din amorțeală, ne dă ocazia să conștientizăm că viața se întâmplă acum. Conținem în noi toți germenii necesari ca să putem face față provocărilor emoționale. Însă depinde de noi în ce mod le oferim spațiu de dezvoltare acestor germeni și cum îi folosim în momentele cele mai dificile. Echilibrul interior despre care se vorbește are o dimensiune latentă și este compus din toate aceste elemente pe care le putem controla. Condiția fundamentală este, însă, să trăim în deplină conștiință.

De ceva timp, primesc aceeași lecție: să fim modești, să fim mulțumiți, să fim prezenți. Cum ajungem acolo? Prin educație emoțională. Pe care o putem obține din lecturi și din relații sănătoase. E o altfel de educație despre care nu se vorbește la școală – uneori nici măcar în familie –, dar pe care o putem accesa. Putem începe cu aceste volume și continua cu o întreagă literatură de specialitate.

Inteligența emoțională și arta

Unde duce educația emoțională? Dacă tot efortul depus în timpul anilor de studiu se concretizează printr-o specializare (diplomă) într-un anumit domeniu, fiecare carte de dezvoltare personală pe care o citim contribuie la dezvoltarea inteligenței noastre emoționale.

„Când vorbim despre inteligența emoțională, ne referim – într-o manieră mai degrabă umanistă decât științifică – la capacitatea cuiva de a înțelege sau nu componentele-cheie ale funcționării emoționale. Ne referim la abilitatea de introspecție și comunicare, de a intui dispoziția celorlalți, de a relaționa cu răbdare, bunăvoință și imaginație în momentele mai puțin edificatoare ale celor din jur.”

În biblioteca virtuală de la Bookster, am dat peste „O educație emoțională” de Alain de Botton, unul dintre autorii pe care îi citesc de ceva vreme. L-am descoperit pe acest autor în calitate de eseist, prin volumele „Ce se întâmplă în iubire?”, „Eseuri de îndrăgostit”, „Sex, shopping și un roman”. Însă acest volum a fost unul dintre momentele aha! din ultimii ani. De la prima filă citită, mi-a reamintit de nopțile în care savuram volume întregi de literatură fantasy. Și pentru că nimic nu e întâmplător, am realizat că Alain de Botton este fondatorul „The School of Life” – o descoperire pe care i-o datorez tot Ruxandrei Bunea. (Da, asta e o invitație să o urmăriți pentru că împărtășește insights foarte valoroase.) „The School of Life” este o organizație educațională internațională dedicată dezvoltării inteligenței emoționale prin intermediul filozofiei, psihologiei și artei, oferind resurse practice pentru o viață mai înțeleaptă, mai echilibrată și mai plină de sens.

Ideea pe care o iubesc cel mai tare din acest volum este cea despre relația dintre artă și inteligența emoțională. Alain de Botton accentuează rolul educațional al artei pentru societatea în interiorul căreia este creată, introducând o nouă cheie de descifrare.

„Rolul artei era să redea lecțiile grele sau încâlcite într-un mod mai ușor de asimilat; să ne îndrepte mințile recalcitrante spre acceptarea unor idei. […] Ideile trebuie să fie amplificate de artă pentru a ajunge așa cum trebuie la inteligența noastră înăbușită.”

Autorul oferă un exemplu solid în accentuarea acestei conexiuni: creștinismul a utilizat arta ca pe un instrument de transmitere a unor mesaje subliminale și de stimulare a capacității de gândire și de percepție a omenirii.

În perioada medievală, creștinismul s-a concentrat asupra artei (arhitectură, muzică, pictură etc.) înțelegând puterea acesteia de a atrage oamenii în tipare particulare de gândire. Poveștile biblice, secvențele ilustrate în cărțile sfinte erau redate prin intermediul unor spectacole susținute pe treptele lăcașelor de cult.

Un secol mai târziu, la începutul Renașterii, profesorul și cărturarul Marsilio Ficino a demarat misiunea explicită de a educa locuitorii orașului Florența în spiritul teologiei creștine. Cu ajutorul celei mai bogate familii, De Medici, au fost create unele dintre cele mai renumite și mai apreciate opere de artă ale tuturor timpurilor. Marsilio Ficino a înțeles că aceste lecții s-ar fi dovedit ineficiente dacă ar fi fost articulate într-o proză simplă, scrisă de mâna omului pe paginile unei cărți sau transmisă pe un ton monoton din fața clasei. Pentru a pătrunde adânc în mințile celor care priveau, era nevoie de simboluri – pe care artiști de geniu precum Sandro Botticelli le-au inclus în tablouri.

M-am oprit asupra acestui capitol din volumul lui Alain de Botton pentru că întărește ideea că arta este una dintre cele mai eficiente modalități prin care ne putem exersa obiceiul analizei, percepției și imaginației. O relație constantă cu orice formă de artă ne poate ajuta să ne multiplicăm filtrele prin care percepem realitatea, să descoperim alternative și perspective pe care altfel nu le-am putea accesa. Arta are capacitatea de a ne face mai sensibili la frumos, la ideile și realitățile celorlalți, de a ne extinde universul interior și de a ne îmbogăți emoțional. Indiferent dacă este statică sau fluidă, în transformare, arta generează experiențe emoționale la fiecare interacțiune; iar aceste experiențe sunt compuse din emoții care declanșează stări. O stare de euforie provocată de un concert sau de un spectacol poate dura zile întregi, spre exemplu. Specialiștii continuă să dezvolte teorii despre beneficiile și efectele terapeutice ale artei asupra echilibrului interior și asupra inteligenței emoționale. Și cred că este doar începutul.

„O persoană inteligentă emoțional știe că iubirea este o calitate, nu un sentiment, și că presupune încredere, vulnerabilitate, generozitate, umor, înțelegere sexuală și resemnare selectivă. O persoană inteligentă emoțional își alocă timpul necesar pentru a-și da seama ce îi conferă sens vieții sale profesionale și are încrederea și tenacitatea de a încerca să găsească un echilibru între prioritățile sale interioare și solicitările venite din partea lumii exterioare. O persoană inteligentă emoțional știe să spere și să fie recunoscătoare și, în același timp, să rămână fermă în fața structurii esențialmente tragice a existenței.”

Vă invit să explorați orice formă de artă și să fiți prezenți și conștienți de sine în urma fiecărei interacțiuni! Veți descoperi lucruri noi despre voi.

Dacă ar exista o rețetă a fericirii – adică desăvârșirea echilibrului interior –, ar avea sigur pe lista de ingrediente aceste două lecturi: „Seninătatea: 25 de povestiri despre echilibrul interior” de Christophe André și „O educație emoțională” de Alain de Botton.