Însemnări de festival: comedia în liga festivalieră profesionistă a.k.a. Festivalul Național de Comedie de la Galați (part II)

Partea a II-a a editorialului.

Cu puțin timp în urmă, în prima parte a editorialului, am făcut o introducere amplă despre istoricul Festivalului Național de Comedie de la Galați, cum este perceput în comunitatea locală și cum l-am descoperit cu ocazia celei de-a XXXVI-a ediție. Am încheiat articolul cu o cronică a spectacolului „Viața, moarte și învierea domnului Valentin Ionescu” de Radu Horghidan, în regia lui Adi Iclenzan, cea mai recentă premieră a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați.

Am lăsat festivalul și restul spectacolelor să se așeze în amintirea mea și acum continui însemnările despre alte câteva producții pe care le-am văzut acolo.

De câte voci are nevoie o femeie ca să supraviețuiască unei singure zile?

„Lirda”,spectacolul scris și regizat de Leta Popescu, montat la Teatrul de Comedie, nu oferă un răspuns, ci o demonstrație scenică. În locul unui monolog interior, avem o orchestră de voci feminine: Andreea Samson, Laura Creț, Gloria Găitan, Mirela Zeța și Smaranda Caragea dau chip unui singur personaj și celor cinci versiuni ale sale – rațională, impulsivă, curioasă, vinovată, liberă.

Cele cinci actrițe își folosesc corpurile, vocile și expresivitatea pentru a construi portretul unei femei obișnuite care, în fața unui gest banal – un zâmbet străin –, își redescoperă dorința, confuzia și nevoia de a fi ea însăși. Unul dintre miliardele de scenarii pe care și le proiectează o femeie de-a lungul unei simple zile. Interpretările de forță ale protagonistelor sunt ghidate de un proces de conștiință feminin: cum să îndrăznesc să ies din convențional și să trăiesc așa cum simt? 

Textul este viu, curajos, plin de umor și luciditate, păstrându-și, totodată, și tandrețea. Comicul se naște dintr-un limbaj inventat – „lirda”, „luda”, „dutut” – care transformă intimitatea într-un cod comun, ironic și vindecător. Împreună cu scenograful Bogdan Spătaru, Leta Popescu construiește un univers scenic din lemn – literal și metaforic –, un spațiu cald, aproape domestic, în care fragilitatea devine material de lucru.

În demersurile sale, Leta Popescu transformă vulnerabilitatea într-o formă de forță. O tratează ca pe o contrapondere la agresivitate și vanitate, cele mai des întâlnite atitudini ale prezentului. Regizoarea își propune să transmită un dublu mesaj: „nu tu ești centrul universului” și, în același timp, „nu ești singură”. Mizează pe empatie și pe înțelegere ca forme de eliberare, iar publicul acceptă provocarea și intră în poveste alături de protagoniste.

„Lirda” se înscrie în proiectul de teatru popular urban al regizoarei, un demers care împletește meșteșugul actoricesc cu o privire lucidă asupra feminității. Spectacolul face parte și dintr-un triptic de texte, alături de „Aer” și „Lalele, păsări și beton” – trei povești despre femei, dar și despre complexitatea de a fi femeie astăzi.

Jane Austen la puterea feminin, fără niciun fel de prejudecată

Cum ar fi dacă una dintre cele mai îndrăgite povești de dragoste ar fi spusă, de data asta, de femeile care o privesc din umbră? În „Mândrie și prejudecată (Un fel de)”, adaptarea Isobelei McArthur după Jane Austen, regizorul Alexandru Mâzgăreanu oferă servitoarelor lui Elizabeth Bennet șansa de a-și spune povestea. Dintr-o dată, lumea perfect ordonată a doamnelor și domnilor din roman se răstoarnă, iar convențiile se dizolvă într-un spectacol exuberant, ironic și… muzical.

Distribuția exclusiv feminină, alcătuită din actrițele Camelia Pintilie, Dana Marineci, Oana Predescu, Ana Udroiu și Maria Alexievici, e o abordare ingenioasă. Nu un statement – pentru că nu cred că e cazul aici, ci pur și simplu o alegere regizorală inspirată. Pentru că actrițele Teatrului Excelsior conțin o forță uluitoare, care le oferă resursele necesare să joace multiple personaje, inclusiv pe cele masculine.

Pe soundtrack-uri celebre, cele cinci protagoniste repovestesc și comentează dinamica relațiilor sociale din epoca lui Jane Austen. Chiar dacă ar putea părea o parodie, spectacolul propune o reinterpretare dinamică și muzicală a acestor povești de dragoste, din perspectiva diferențelor de clasă și de gen.

Decorul minimalist al Andreei Săndulescu, creat din panouri mobile ce alcătuiesc diferite spații imaginare – de la reședințele familiilor înstărite la săli de bal –, contribuie la componenta imaginativă a spectacolului. Nimic nu e real – totul e convenție, totul trebuie imaginat. Iar costumele realizate de Alexandra Boerescu permit schimbări rapide și spectaculoase.

Într-o succesiune de secvențe teatrale care curg melodios, spectacolul „Mândrie și judecată (Un fel de)” demontează stereotipuri romantice și ne permite accesul în intimitatea unor personaje îndrăgite, pe care le descoperim dintr-o nouă perspectivă, puțin mai reale, puțin mai frivole, dar în mod sigur, cuceritoare.

Despre iubire, absența și fragilitatea legăturilor familiale

Poate cel mai emoționant spectacol al acestei selecții (dintre producțiile vizionate de mine în cadrul ediției cu numărul 36), a fost „Părinți”, dramatizare de Diana Bădică și Cristian Ban, regia Cristian Ban, de la Teatrul Metropolis. Un portret actual despre cum învățăm să devenim oameni mari un pic prea devreme.

Într-un cadru semi-convențional, – în care personajele se adresează direct publicului, opresc povestea și răstălmăcesc sensul timpului pentru a tranzita între prezent și trecut -, șase actori din București ne spun povestea Ioanei Negrilă. Sora mai mare a unei familii obișnuite, care tranzitează finalul epocii comuniste și începutul democrației, cu toate hibele ambelor perioade. Sora al cărei frate se stinge din viață la doar câțiva ani. Sora nevoită să tragă după ea o copilărie și o adolescență marcate de regretele tatălui (și ulterioara plecare a lui de acasă), de suferința profundă a mamei (plus o tentativă de sinucidere) și de o lipsă cruntă de iubire. În interpretarea lui Teo Dincă, Ioana Negrilă își devoalează publicului toate vulnerabilitățile. Cu o forță și o inocență greu de controlat în scenă în mod obișnuit, Teo Dincă construiește un personaj extrem de sensibil și magnetic. Secvențele narate cu detașarea unui om matur lovesc cu atât mai tare în spectatorii care empatizează cu provocările acestei fetițe care nu-și dorea decât să fie iubită.

Momentul povestirii este amplasat pe acoperișul blocului în care locuia familia Negrilă, din Slatina anilor ‘80 și ’90. Decorul semnat Andreea Săndulescu creează un tablou al nostalgiei, aducând în același cadru piese de mobilier vechi (canapele din trenurile CFR din anii ’90-2000), o antenă TV, câțiva pereți mobili care compun și descompun amintirile protagonistei.

Firul narativ extrem de trist în esență este contrabalansat de personajele realizate de David Drugaru (tipul pe care îl place Ioana) și Vlad Pânzaru (vecinul cel bun). David Drugaru are chimie scenică față de Teo Dincă, iar scena în care versiunile adolescente ale protagoniștilor lor încearcă să își ofere primul sărut este atât de firească și de emoționantă, încât mi-a fost greu să nu izbucnesc într-un plâns zdravăn.

Părinții interpretați de Marius Florea Vizante și Silvana Negruțiu se completează reciproc: tatăl vorbește mereu și are darul povestirii, mama spune extrem de puține cuvinte și e destul de închisă după pierderea fiului cel mic. Însă ambele lor interpretări sunt calde și nuanțate, cu tăceri prelungi și o intervenție muzicală ale Silvanei Negruțiu care răscolesc chiar și cele mai reci inimi.

În contrapunct, Maria Alexievici, cu aparițiile sale episodice și interpretarea mai multor personaje, adaugă consistență tabloului scenic printr-o prezență puternică și prin felul în care dă tonul momentelor muzicale.                

„Părinți” este un spectacol al nostalgiei pentru copilăria noastră – a celor care ne-am născut cam în aceeași perioadă cu Ioana. Noi, acei copii care participam la serbările stângace de la grădiniță, care ne doream să ne sărutăm pe ascuns și să visăm cu ochii deschiși la marile aventuri. Tot noi, cei care am fost nevoiți să ne maturizăm puțin prea devreme și să dăm piept cu greutățile fără sprijinul nimănui. Cu toate acestea, spectacolul creat de Cristian Ban este, în esență, unul al speranței, al emoției și al salvării prin puterea exemplului oferit de ceilalți.

OFF we go

Secțiunea OFF, curatoriată de Daria Ancuța, a adus în festival forme alternative de spectacol, care provoacă, interoghează și fac spectatorul să vadă lumea și din alte perspective.

„Controverse. 1961. Cum vă place?” de Eugen Gyemant & Mihaela Michailov, regia Eugen Gyemant, prezentat de absolvenții masterului de Arta Actorului, de la UNATC „I.L. Caragiale”, ilustrează o dezbatere reală din 1962 despre montarea spectacolului „Cum vă place” și o transformă într-un spectacol jucăuș și ironic. Actorii Cătălin Vîlcu, Alexia Maria Mocănescu, Mălina Andreescu, Victoria Ecaterina Moraru, Cătălina Frunză, Sidonia Doica, Alexandru Stan și Robert Brage – jonglează între discurs teoretic și performativ, iar decorul minimalist al Mariei Constantin creează un spațiu deschis de explorare a trecutului și prezentului teatrului. Râsul apare din luciditate, nu din poantă, iar absurdul devine metodă de analiză.

„Șantier” creat de Victor Olăhuț, mută comedia în plan fizic. Actorii transformă spațiul de lucru într-un teren de joc, plin de gaguri, coregrafii și improvizație. Decorul lui Mihai Vălu și muzica lui Călin Ionce amplifică efectul comic, iar publicul devine parte din spectacol. Comedia este în acest caz un instrument de supraviețuire și de empatie, râsul maschând absurdul și epuizarea cotidiană.

Festivalul Național de Comedie de la Galați a fost o cură de teatru binevenită. În acest oraș de la malul Dunării în care timpul încă are răbdare, în care mersul la teatru își păstrează ritualul, am văzut spectacole care m-au bucurat real, m-au emoționat și m-au făcut să aplaud cu recunoștință.