Interviu cu Blanca Doba: Simt că standardele mele sunt mult mai sus acum. Am așteptări ca la fiecare proiect oamenii să fie disciplinați, punctuali și să-și facă treaba cu seriozitate.

Se spune că un critic de teatru ar trebui să însoțească un artist pe tot parcursul său profesional, ca un martor discret al devenirii sale. Mi-am amintit de această zicală lucrând la interviul cu actrița Blanca Doba, a cărei evoluție am avut privilegiul să o urmăresc pas cu pas. Am descoperit-o în 2017, la Gala HOP, unde a obținut Premiul pentru cea mai bună actriță, iar prima noastră discuție a avut loc în 2019, an în care Blanca primea nominalizarea pentru Debut la Gala Premiilor UNITER pentru rolul Teo din spectacolul „Fata Morgana” de Dumitru Solomon, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, de la Teatrul Dramaturgilor Români. De atunci, am privit-o explorând cu versatilitate drame, comedii și one-woman-show-uri. Ceea ce mă fascinează la ea este mixul de talent, simț al umorului și resurse infinite de creativitate, toate dublate de o rigurozitate și o bunătate care o definesc ca om.

Blanca Doba face parte din trupa Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, locul unde a început maturizarea sa artistică. Cea mai recentă provocare a sa este rolul lui Jim Curry din spectacolul „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash, în regia lui Andrei Huțuleac. Un pariu asumat (și câștigat) de a nu fi recunoscută sub aparențele mezinului familiei Curry – cel mai complex dintre toate personajele în travesti pe care le-a interpretat până acum.

Am invitat-o, din nou, pe Blanca la dialog și am povestit despre mituri, realități, forța unei echipe, reîntâlnirea cu regizorul Andrei Huțuleac și despre un pic de visare și magie.

Ne întâlnim acum după 6 ani de la primul nostru interviu, atunci când abia intrai în lumea teatrului. Cum e astăzi, în 2025, actrița Blanca Doba, în comparație cu debutanta Blanca Doba din 2019?

Am recitit cu drag interviul acela. Mă recunoșteam în anumite afirmații, dar în altele parcă citeam despre cineva cu care rezonam, dar pe care nu-l mai cunoșteam sută la sută. Încă sunt de acord cu ce am zis atunci, dar mi se pare că acum înțeleg mult mai bine acea parte din monologul Ninei din „Pescărușul” de A.P. Cehov, în care spune că trebuie să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința.

Am avut acest monolog la Gala HOP și, deși înțelegeam și atunci despre ce e vorba, acum o simt mult mai profund. Trebuie să-ți păstrezi credința, să continui să faci meseria asta cu încredere și loialitate și să te bucuri de toate experiențele. Acum mă bucur de oportunități. Sunt într-un mediu profesionist, fac parte din trupa Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, unde atât echipa artistică, cât și cea tehnică mă susține. Putem face lucruri împreună fără să ne cenzurăm.

Am mai multă încredere în mine; acum, încă de la primele lecturi, mă arunc în proiect fără să mă mai judec. Știu că, dacă am fost distribuită, merit să fiu acolo. Atunci spuneam că mi-e frică de pauzele dintre proiecte. Acum, fiind angajată, nu mai am această teamă. Știu că vor veni proiecte frumoase și că, dacă acum joc un rol mai mic, peste două spectacole va veni unul mai mare. Sunt mai liniștită și, deși îmi era teamă de plafonare, iată că după 6 ani acest lucru nu s-a întâmplat.

Spune-mi o realitate și un mit despre cum s-a dovedit viața de actor profesionist față de cum credeai tu atunci că vor sta lucrurile.

Încep cu un mit:În cazul meu particular, mă așteptam să fiu băgată într-o cutiuță cu tipologii asemănătoare mie, dar nu a fost așa. Pot spune că am avut noroc până acum să primesc roluri diferite și să nu mă plictisesc.

Realitatea e că timpul alocat unui proiect e într-adevăr mai scurt decât ne-am dori, simți nevoia la anumite proiecte să ai mai mult timp decât o lună jumate-2 luni și să te poți arunca în experimente și încercări cu echipa respectivă.

Faci parte din trupa Teatrului „Maria Filotti” din 2019. Cum e viața de actriță în echipa acestui teatru și care sunt șansele pe care ți le oferă?

La Brăila avem o echipă închegată și unitară, în care oamenii își doresc foarte mult să-și facă meseria. Toți sunt punctuali, vin pregătiți, își învață textele și nu se cenzurează creativ. Există o siguranță pe care o simțim toți, indiferent de distribuție.

Apoi, este publicul din Brăila – minunat și loial. Avem spectatori care vin de peste 10 ori la același spectacol. Recent, un adolescent ne-a spus că a văzut toate reprezentațiile spectacolului „Naufragiat” de Donald Margulies, în regia lui Andrei Huțuleac. Clădirea teatrului impune și ea un anumit respect; ai impresia că vii într-un conac și te pregătești ca atare.

Echipa tehnică este, de asemenea, extraordinară. Există un respect reciproc care îi face și pe ei super motivați să tragă cot la cot cu noi. La un moment dat era acest mit în breaslă – că cei din echipa tehnică nu se implică, că pentru ei e doar un job cu salarii mici și atât. Ei bine, aici mitul s-a spulberat complet. Oamenii sunt extrem de profesioniști și sunt trup și suflet alături de noi.

Cât despre oportunități, acest teatru îmi oferă în primul rând șansa de a mă menține „în priză”. Chiar poți să te testezi în toate direcțiile și să te menții într-o formă sportivă, ca actor. Este un loc în care simt că nu mă plafonez; îmi oferă mai mult decât confort, îmi oferă o siguranță benefică evoluției mele.

Blanca, crezi că ați reușit să aduceți ploaia la Brăila după ce a avut premiera spectacolul vostru, „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash, în regia lui Andrei Huțuleac?

DA! Chiar a plouat în weekendul premierei, la toate cele trei reprezentații! Au apărut și comentarii pe Facebook că am reușit să o aducem. Este minunat că la final, când apare ploaia după două ore de spectacol, publicul reacționează cu aplauze, bucurându-se odată cu noi. Este o poveste în care spectatorul intră cu drag. Avem nevoie de povești despre speranță și despre relațiile dintre oameni.

Să știi că și eu m-am tot întrebat pe parcursul spectacolului dacă o să vină ploaia la final. Și-a venit. Interpretezi rolul lui Jim, băiatul cel mai mic al familiei Curry. Este primul tău rol în travesti?

Nu, este al treilea. Primul a fost în facultate, în „Frații Karamazov” de F.M. Dostoievski, unde mi-am dorit un rol de „doamnă”, dar am primit rolul lui Iliușa, un băiețel de 10 ani. M-am tuns scurt atunci, parțial și pentru mitul că părul crește mai bogat după (dar nu e deloc adevărat haha). Apoi, tot la Brăila, am jucat în „Falsa servitoare” de Marivaux, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, unde interpretez un cavaler care se deconspiră la final ca fiind femeie. Acolo a fost mai mult o convenție acceptată de public, fără compoziție vocală sau perucă.

Însă Jim a fost pariul de a nu fi recunoscută. Am folosit perucă, mustață, o compoziție de voce. Cei care nu mă știu să creadă cu adevărat că sunt un băiețel. Am început cu o perucă, apoi a venit mustața, am testat tot felul de chestii, a apărut și vocea. Regizorul Andrei Huțuleac mi-a propus o compoziție de voce și mi-a explicat din start miza: pariul este ca eu să descopăr acest „băiat actor” care interpretează acest „băiat personaj”. Practic, am avut de construit două personaje acolo.

Personajul tău are o notă extrem de personală și mizează pe mecanisme comice. Care a fost sursa ta de inspirație? Cum ai găsit drumul acestui personaj?

Am plecat de la exterior spre interior, un proces similar cu cel din Commedia dell’arte. De altfel, am mai jucat în facultate o mască, o subcategorie de Arlecchino, care era tot un băiețel, Mezzetino. Aici, la Jim, totul a pornit de la lecturi. S-a produs o coincidență extraordinară: în dimineața unei lecturi, m-am uitat la un episod din „Viața cu Louie”, în care personajul voia să facă un film western și merge la cinema. Noi tocmai începusem repetițiile pentru acest „western romantic”. Nu știu exact ce s-a întâmplat în creierul meu, dar în acea dimineață am propus la lectură un defect de dicție și ăla a fost punctul de pornire.

Apoi, Maria Nicola, scenografa, a fost super implicată și mi-a găsit o perucă foarte potrivită, care m-a ajutat enorm. În paralel, făceam un studiu de observație: îi studiam pe băieții din distribuție, în special pe Ciprian Chiricheș, care joacă rolul fratelui mai mare. M-am uitat și la filme tematice, nu neapărat pentru a copia pe cineva, ci pentru a împrumuta acel „vibe” de western – poziția corpului, felul în care stăteau oamenii. Tot acest arsenal exterior – peruca, pălăria, vocea – m-a ajutat să găsesc drumul spre interiorul lui Jim.

Ce a fost diferit în procesul de lucru la acest rol în travesti?

Îmi place enorm că la Teatrul „Maria Filotti” am avut șansa să experimentez atâtea roluri și palete. Nu am stagnat într-o singură tipologie, într-o „Julieta veritabilă” sau în prințese. Am făcut și adolescente rebele, unde era un contrast puternic între cum arăt și ce-mi ieșea pe gură, dar compoziția de la Jim este cea mai mișto. Este cel mai complex rol în travesti de până acum pentru că e o compoziție foarte clară, de care m-am bucurat sută la sută.

M-am simțit foarte liberă pentru că echipa m-a susținut necondiționat. Colegii mei de la „Omul care aduce ploaia” sunt minunați, atât profesional, cât și uman. M-au încurajat din prima săptămână. În meseria asta, dacă începi să conștientizezi că faci niște chestii „exagerate”, poți să te cenzurezi, să te inhibi și atunci nu mai iese nimic. Datorită lui Andrei, care mi-a dat curaj și indicații bune, nu am simțit această teamă. Primele feedback-uri au venit de la el și de la colegi, iar asta m-a ghidat. Dacă s-ar fi uitat ciudat la propunerile mele, m-aș fi cenzurat, dar așa am avut curajul să merg „all in”. Am făcut-o cu totul, și eu, și ei.

Cum s-a simțit de pe scenă atmosfera din sala Teatrului “Maria Filotti” la primele reprezentații ale spectacolului?

La toate spectacolele noastre publicul reacționează foarte bine, au început inclusiv să se rărească telefoanele mobile, ceea ce e un semn bun. La primele reprezentații din „Omul care aduce ploaia”, reacția publicului m-a copleșit cumva. Am avut temerea că poate nu voi câștiga pariul, că oamenii se vor întreba de ce joacă o fată acest rol. Dar publicul a fost sută la sută acolo. La un moment dat, o gașcă de adolescenți reacționa la fiecare gest, se regăsea în personaj. Au fost momente când publicul râdea sau aplauda la fiecare replică și a trebuit să învăț să-i controlez, să mergem mai departe cu povestea fără să ne oprim după fiecare hohot de râs. A fost incredibil.

Chiar mă bucur să aud că adolescenții continuă să vină la teatru în Brăila, prezența lor în sală contează enorm.

Da, contează foarte mult. Mai ales că există și această trupă, TMF Junior, o trupă de adolescenți care vor să facă teatru. Din rândul lor a venit și Robert, tânărul care ne ajută la acest spectacol. Ei sunt foarte activi: au lucrat cu Dragoș Ioniță la spectacolul „Bună seara, domnule Wilde!”, participă la festivaluri precum Ideo Ideis. Mi se pare tare că majoritatea vor să meargă mai departe cu actoria. Vin la toate spectacolele noastre și probabil duc vestea mai departe în găștile lor sau în clasele de liceu. Se simte că au început să vină tot mai mulți tineri la teatru, ceea ce e un lucru minunat.

Ești deja la a treia colaborare cu regizorul Andrei Huțuleac. Vorbește-mi un pic, te rog, despre importanța sau impactul pe care îl are o colaborare constantă actor-regizor.

Te simți din start mai relaxat, ești mai puțin „echipat” cu mecanisme de apărare și înțelegi mult mai bine limbajul regizorului. Cel mai important e că rezonezi cu el și poți pune în practică ceea ce îți cere, existând deja o siguranță și o cunoaștere reciprocă. M-am bucurat că, din doi în doi ani, Andrei a revenit la Brăila și am putut continua acest parcurs.

Simt că standardele mele sunt mult mai sus acum. Am așteptări ca la fiecare proiect oamenii să fie disciplinați, punctuali și să-și facă treaba cu seriozitate. Deși facultatea ne pregătea pentru o „lume mare” unde nu toată lumea trage în aceeași direcție, am avut norocul ca la Brăila să găsesc o echipă cu o dorință imensă de lucru.

Andrei a reușit să impună un anumit respect prin universul lui creator și prin textele pe care le abordează. El alege povești unice, iar felul în care încheie un proiect este extrem de motivant. Atât la începutul repetițiilor, cât și la final, ne spune să avem grijă de spectacol, să nu ne batem joc de munca noastră de două luni. Indiferent de cum va fi primit de public, ne învață să ne bucurăm de el pentru că este al nostru, am muncit pentru el și merităm să fim acolo. Discursul lui pur și simplu cucerește distribuția; oamenii vor să vină să repete, să fie acolo, iar asta mi se pare esențial. Chiar cred că este nevoie de astfel de regizori care definesc proiectul prin povești și prin respect față de actori.

Cum ai poziționa rolul lui Jim Curry din perspectiva complexității și a nivelului de solicitare în portofoliul tău de roluri?

Este cel mai solicitant rol — fizic, vocal și mental. Totuși, am repetat atât de mult „în plin”, încât personajul s-a consolidat foarte tare și nu m-au luat prin surprindere nici prezența publicului, nici emoțiile premierei. A fost solicitant și din cauza luptelor scenice, care sunt foarte frumos coregrafiate de către Ciprian Chiricheș, dar la care eu, aproape că închideam ochii de entuziasm. Am fost plină de vânătăi, dar a meritat.

Cum îți imaginezi că te vede publicul în acest rol?

Sincer, nu reușesc încă să mă uit la filmări cu mine, chiar dacă am primit imagini din culise de la colegi. M-am uitat fugitiv peste poze și mi se par faine, dar nu mă pot privi cu adevărat. Simt că oamenii au rezonat cu Jim. Frica mea cea mai mare era să nu fiu penibilă, dar am avut încredere că Andrei nu m-ar fi lăsat să fiu expusă dacă ceva nu funcționa. Secretul stă în faptul că ne-am jucat ca niște copii: copiii, când se joacă, cred cu totul în jocul lor, e pe viață și pe moarte. Așa am fost și noi acolo.

Echipa tehnică are și ea un rol fundamental în acest spectacol, pentru că introduce și scoate decorul, interacționează cu voi la vedere. Cât de ușor v-a fost, la nivel de echipă, să sincronizați toate traseele și schimbările?

Ne-a luat cam o săptămână de repetiții să ne obișnuim cu platformele. Echipa tehnică a fost extrem de implicată; și-au notat totul în culise, pe scheme fluorescente, ca să înțeleagă fiecare mișcare. Mașiniștii au fost foarte înțelegători cu noi, iar noi cu ei. Spre deosebire de alte spectacole unde mutăm noi decorul, aici ei au fost cei care au orchestrat totul impecabil, lăsându-ne pe noi să ne concentrăm pe joc.

Spectacolul are și multe elemente cinematografice. Cum v-ați simțit lucrând cu camera video pe scenă?

La început, mă simțeam puțin intimidată de cameră. Încercam să înțeleg cum să mă calibrez, dar Andrei Huțuleac ne-a liniștit imediat. Ne-a explicat că nu este nimic diferit față de jocul pe scenă: dacă faci un teatru de calitate, el se va transmite bine și pe cameră.

Chiar și așa, conștientizam camera foarte tare, la fel și lavaliera, dar indicațiile au fost clare: „Nu țineți cont de ea, aveți încredere că momentele selectate pentru a apărea pe ecran sunt momente bune, menite să sublinieze emoția, nu sunt acolo degeaba.” Și, într-adevăr, când am văzut rezultatul, mi s-a părut incredibil. Sunt ca niște tablouri, secvențe care imortalizează emoțiile personajelor.

Sever Bârzan, care s-a ocupat de imagine și de muzică, a făcut o treabă fantastică. A gândit niște cadre superbe western care se văd minunat pe ecranul din scenă. Toată lumea a pus umărul la acest spectacol — de la actori, tehnic, până la cățelul doamnei Dorina — și mă bucur enorm că acest efort colectiv a dat un rezultat atât de armonios.

Spectacolul „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash e, de fapt, o poveste extrem de frumoasă despre puterea oamenilor de a visa. Pe tine ce te-a învățat sau ce ți-a reamintit acest spectacol?

Mi-a reamintit cât de puternică este o echipă unită. Faptul că ne-am canalizat toți energiile — suntem vreo 25 de oameni pe grupul de WhatsApp al spectacolului — mi se pare un mod superb de a încheia anul. M-a învățat despre puterea speranței: să speri și să visezi chiar și atunci când simți că nu se va întâmpla nimic. E păcat să trăim într-o lume în care să nu mai avem nici măcar speranță.

Tu mai ai timp acum să visezi suficient de mult?

Nu prea. Sunt o persoană foarte pragmatică, matematică, rațională. Pentru mine, visurile sunt mai degrabă proiecții concrete, liste pe telefon cu obiective pe termen scurt. Poate că nu visez în sensul poetic, dar mă bucur mult mai mult de prezent acum decât o făceam la debut. Atunci aveam așteptări uriașe; acum mă bucur de ce mi se întâmplă azi, iar peste două luni vom vedea.

Pe final, pentru că ai subliniat atât de des puterea echipei — este acest spectacol un pariu câștigat?

Cred că da, este un pariu câștigat. Și nu o spun eu, ci mă bazez pe reacția oamenilor, căci până la urmă facem această meserie pentru ei. Este o rezoluție bifată cu succes pe anul 2025, o surpriză frumoasă care a venit odată cu revenirea lui Andrei Huțuleac la Brăila. Felicitări tuturor colegilor și mulțumesc!

Foto: Oana Andrei