Festivalurile de teatru pentru tineri artiști și elefanții din cameră | ȘI discuție, la ȘI festival

Festivalurile dedicate tinerilor artiști sunt, de multe ori, prezentate drept spații ale începutului: descoperim nume noi, vizionăm primele lor spectacole de diplomă, au loc întâlniri profesionale care deschid posibile trasee de carieră.

Dar ce se întâmplă după festival?

Cine îi urmărește pe artiștii aflați la început de drum? Cine îi invită să colaboreze? Cine le oferă spații, resurse, rezidențe sau oportunități de producție? Și, mai ales, cât de sustenabil este un ecosistem cultural în care proiectele importante pentru noile generații depind, de la un an la altul, de finanțări nesigure, de eforturi personale și, uneori, de donații?

Aceste întrebări au traversat discuția moderată de Edda Coza, cofondatoare SI festival, alături de Anna-Maria Popa, directoarea Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, Denisa Neațu, directoare artistică a Theater Networking Talent din Craiova, și Victor Bădoi, director adjunct al Teatrului Mic.

Discuția a pornit de la festivalurile pentru tineri creatori, dar a ajuns rapid la câțiva „elefanți din cameră”: lipsa unei strategii culturale pe termen lung, precaritatea finanțării, absența unor mecanisme instituționale de continuitate și relația încă fragilă dintre festivaluri și teatrele care ar putea prelua, susține sau angaja artiștii descoperiți în aceste contexte.

1. Festivalurile de debut nu sunt doar vitrine

Pentru Denisa Neațu, un festival dedicat tinerilor creatori trebuie să fie mai mult decât o succesiune de spectacole. Este un spațiu de întâlnire între artiști, instituții și practici diferite.

„Convingerea mea este că, astăzi, nu mai putem vorbi despre teatru decât într-un context transnațional și european.”

Festivalurile pot pune tinerii creatori în contact cu directori de teatre, curatori, producători și parteneri internaționali. Dar întâlnirea contează cu adevărat doar dacă produce consecințe: o colaborare, o rezidență, o invitație sau un nou proiect.

2. Debutul este o nevoie, nu o categorie decorativă

Anna-Maria Popa a vorbit despre apariția Festivalului „D-butan-T” ca răspuns la o nevoie neacoperită.

„Am identificat o nevoie neacoperită. Am văzut că nu se ocupa nimeni de treaba asta și am zis: «Ok, atunci ne ocupăm noi.»”

Festivalul a susținut de-a lungul timpului debuturi în actorie, regie, scenografie, coregrafie și muzică, arătând că fiecare domeniu are propriile nevoi.

Problema este că sprijinirea debutului rămâne adesea izolată în festivaluri specializate. Ele sunt necesare, dar nu ar trebui să fie singurele locuri în care noii artiști sunt văzuți și susținuți.

3. Primul elefant din cameră: finanțarea

Cea mai apăsătoare temă a fost precaritatea financiară. Organizatorii trebuie să depună permanent proiecte și să caute resurse, fără să știe dacă vor putea susține ediția următoare.

„Noi nu avem o strategie nici la nivel național, nici instituțional. Suntem specialiști în supraviețuire.”

În aceste condiții, planificarea pe termen lung devine aproape imposibilă. Energia și inventivitatea echipelor pot salva un festival, dar nu pot înlocui o politică culturală coerentă.

4. Când donația devine soluție de avarie

Ediția aniversară a Festivalului „D-butan-T” a fost susținută în mare parte prin donații și fonduri alternative. Publicul a răspuns cu solidaritate:

„Preferăm să donăm. Avem nevoie de acest festival.”

Este un semn important al valorii proiectului, dar și un semnal de alarmă. După cum spune Anna-Maria Popa, această soluție „nu poți să o faci pe termen lung”.

O ediție reușită datorită unor eforturi excepționale nu înseamnă că sistemul este sustenabil.

5. Al doilea elefant: unde sunt directorii de teatre?

Festivalurile încearcă să creeze punți între tinerii artiști și instituțiile care le pot oferi continuitate. Dar aceste punți nu funcționează întotdeauna.

Denisa Neațu subliniază că invitațiile adresate directorilor de teatre urmăresc tocmai crearea unor oportunități concrete:

„Invitația este adresată directorilor de teatre tocmai pentru a vedea ce propun acești tineri artiști.”

Participarea managerilor rămâne însă limitată. „Nu aș zice neapărat că este ostilitate, dar încep să cred că este indiferență.”

Festivalurile pot face artiștii vizibili, dar nu pot înlocui instituțiile care au capacitatea de a-i angaja, produce și susține.

6. Festivalurile sunt utile și pentru instituții

Victor Bădoi a adus perspectiva managerului:

„Prin astfel de festivaluri am cunoscut foarte mulți artiști foarte buni, care ulterior au devenit angajați ai teatrului sau colaboratori.”

Festivalurile sunt, așadar, utile nu doar artiștilor, ci și teatrelor. Pentru un director, ele sunt contexte în care poate descoperi într-un timp relativ scurt actori, regizori, scenografi, coregrafi sau dramaturgi.

Participarea nu ar trebui privită ca un gest de generozitate față de tineri, ci ca o investiție în viitorul instituției.

7. Networkingul nu este un cuvânt gol

Networkingul poate avea o funcție foarte concretă: un artist poate întâlni un director, un curator poate descoperi un spectacol, iar un teatru poate găsi un partener pentru o coproducție.

„În momentul în care ai o idee și știi cu cine ai putea să o faci, îți este mult mai ușor.”

Rețelele profesionale nu înlocuiesc finanțarea, dar facilitează accesul la informație, expertiză și colaborări. În acest sens, festivalurile nu produc doar spectacole. Produc și relații.

8. Coproducția ca metodă de dezvoltare

Pentru Anna-Maria Popa, coproducția și parteneriatul au fost esențiale:

„Coproducția și parteneriatul au fost cele mai importante cuvinte pentru dezvoltarea noastră.”

Colaborarea dintre instituții permite realizarea unor proiecte care ar fi dificil de susținut individual și poate deschide noi direcții de lucru.

Aceeași logică poate funcționa și pentru festivaluri: spectacolele pot circula, rezidențele pot fi preluate de alte instituții, iar proiectele pot continua în alte orașe. În locul unor evenimente izolate, ar putea exista o rețea de continuitate.

9. Internaționalizarea începe cu relațiile

Deschiderea internațională se construiește treptat: prin invitați, juriu, workshopuri, apeluri deschise și coproducții.

„Prima parte a internaționalizării a fost invitarea în juriu a unor personalități din alte țări.”

Profesioniștii internaționali ajung astfel să cunoască spectacolele și artiștii, iar relațiile pot continua ulterior prin promovare, colaborări sau circulația producțiilor.

Internaționalizarea nu înseamnă doar importul unui spectacol, ci construirea unor relații care pot susține proiecte pe termen lung. Și aici însă este nevoie de timp, finanțare și planificare.

10. Festivalul nu trebuie să fie capătul drumului

Poate cea mai importantă concluzie a discuției este că un festival nu ar trebui să fie finalul unui parcurs.

Premiul, selecția și vizibilitatea sunt importante, dar după festival ar trebui să urmeze ceva: o invitație, o rezidență, o coproducție, un contract, un turneu sau o nouă colaborare.

Altfel, festivalul rămâne doar un moment de recunoaștere, fără să schimbe în mod real condițiile de lucru ale artistului.

Festivalurile pentru tineri creatori au demonstrat că există artiști, idei, energie și capacitate de organizare. Au demonstrat și că există public și comunități dispuse să le susțină.

Elefanții din cameră sunt în altă parte: în lipsa unei strategii culturale coerente, în finanțarea impredictibilă, în presiunea pusă pe echipe să facă mereu mai mult cu mai puțin și în absența unor mecanisme instituționale care să preia și să dezvolte ceea ce festivalurile descoperă.

Întrebarea nu este doar dacă avem nevoie de festivaluri pentru tinerii artiști.

Avem.

Întrebarea este dacă suntem pregătiți să construim, în jurul lor, un ecosistem care să le ofere tinerilor mai mult decât o scenă temporară.

Pentru că un debut nu este doar un moment.

Este începutul unui drum. Iar un început are nevoie de continuitate.